Dependenta de dulciuri este aparent o problema din zona superficiala a comportamentului alimentar, amestecata cu sentimente de neputinta de a controla lucrurile si cu vinovatie, insa de fapt, in subsidiar este o biochimie complexa, care explica toate aceste porniri si care daca este cunoscuta si inteleasa, poate rezolva aceasta dependenta. Pofta necontrolata de dulciuri duce la cresteri in greutate, apare atat la adulti (mai frecvent la femei – 97%, barbati – 68% ) dar si la copii.

Dulciurile concentrate nu sunt o grupa alimentara esentiala in alimentatia noastra. Ghidurile alimentatiei sanatoase “tolereaza” doar 10% din totalul caloric zilnic din dulciuri concentrate. Si acest lucru are in spate o singura ratiune: acea mica placere care o simtim in momentul in care consumam ceva dulce.

Biochimia din spatele poftelor de dulciuri are ca pilon principal Serotonina (hormonul fericirii, al starii de bine, al increderii in sine, al relaxarii). Serotonina se sintetizeaza din Triptofan, un aminoacid esential organismului, continut in multe alimente (carne, branza, oua, nuci, seminte, cea mai mare cantitate se descrie in carnea de curcan). Pentru a se putea declansa sinteza serotoninei in creier, triptofanul trebuie sa treaca bariera hemato-encefalica. Aceasta trecere este destul de complicata intrucat pe acelas caraus se “inghesuie” mai multi aminoacizi. Aici intervin dulciurile in favoarea triptofanului: secretia de insulina consecutiva ingestiei de carbohidrati, va indeparta din sange unii aminoacizi, lasand calea mai libera si mai usoara triptofanului. Deci legatura dintre dorinta de a manca o bucatica de ciocolata si ameliorarea dispozitiei are la baza acest echilibru hormonal, nu este o problema doar de lipsa de vointa sau slabiciune.

Din aceasta succesiune de reactii chimice deducem unele consecinte logice: un consum crescut de alimente bogate in proteine, cu toate ca va creste cantitatea de Triptofan in sange, acesta nu va putea trece in cantitati optime de bariera hemato-encefalica pentru a sintetiza Serotonina, fiind impiedicat de ceilalti aminoacizi. Astfel, o dieta hiperproteica, asemeni Dukan, Atkins, South-Beach, va scadea cantitatea de Serotonina, putand duce la sindroame depresive, instabilitate emotionala, tulburari de somn si inerent, la pofta de dulciuri. Se descrie chiar un sindrom la pacientii care urmeaza aceste diete, numit sindromul Atkins, care este intrucatva similar cu sindromul premenstrual.

In paranteza, avem inca o dovada biochimica in favoarea combinarii carbohidratilor cu proteinele. Combinatia aceasta a generat multe discutii in ultima vreme, in lumea “quasi-nutritiei” (nu insa printre specialisti si in lumea stiintifica). Carbohidratii impreuna cu proteinele se regasesc in alimentatia noastra de secole si este minimalist si lipsit de profunzime stiintifica sa consideram aceasta combinatie ca si cauza a obezitatii.

In situatii de stres, tensiune psihica crescuta, glandele suprarenale secreta cortizol. Acest hormon atrage dupa sine sinteza in creier a Neuropeptidului Y, substanta cu proprietati orexigene care poate declansa de asemenea pofta de dulciuri. Starile depresive, anxietatea, nerabdarea, furia, nevoile neimplinite de distractie, relaxare, recreere, frustrarea, oboseala – toate acestea pot declansa si ele la randul lor pofta necontralabila de dulciuri, la baza fiind nevoia de stabilizare a dispozitiei cu ajutorul Serotoninei.

Pofta de un desert la sfarsitul unei mese principale vine din ceea ce numim satiere, sau satisfactia care o simtim dupa ce mancam (termen diferit de satietate – senzatia de plenitudine dupa masa). Este acelasi mecanism de facilitare de catre insulina a trecerii Triptofanului prin bariera hemato-encefalica, sinteza de Serotonina si senzatia de satisfactie care o asteptam la sfarsitul unei mese. Si daca vom fi putin atenti, am putea surprinde ca aceasta pofta apare mai accentuat daca nivelul carbohidratilor de la masa respectiva este mai scazut. Un alt tipar al aparitiei acestei pofte este in a doua parte a zilei, dupa-amiaza, sau spre seara. Deci, este o idee buna sa lasam dulcele pentru orele 16-17, iar pentru a contracara pofta de dulce pe care unele persoane o au spre seara, este bine sa propunem carbohidrati la cina.

Odata cu cresterea varstei, cantitatea de Triptofan din organism scade. Acest lucru se datoreaza cresterii enzimelor care degradeaza Triptofanul consecutive cresterii inerente odata cu varsta a mediatorilor inflamatori. Din aceasta cauza, la varste mai inaintate pofta de dulciuri este simtita mai acut si este mai greu de controlat ca in tinerete. Pacientele in perimenopauza sunt adesea debusolate de faptul ca nu se pot abtine de la dulciuri, desi in tinerete nu era asa de dificil, iar acest lucru, evident, duce si la cresteri in greutate.

O alta veriga biochimica a acestei pofte este hiperinsulinismul. Rezistenta la insulina, care apare odata cu obezitatea abdominala, va determina pancreasul sa secrete mai multa insulina. Nivelul crescut de insulina va duce la scaderi ale glicemiei catre limita inferioara a normalului (rar se intampla hipoglicemii autentice la o persoana fara diabet zaharat tratat cu insulina sau anumite antidiabetice orale).  Cand glicemia ajunge la aceste nivele, dar si cand variatia ei este rapida (scadere brusca, chiar in cadrul valorilor normale), apare din nou pofta de dulciuri. Variatiile mari si rapide ale glicemiei se petrec in momentul in care consumam dulciuri concentrate. Cu alte cuvinte, consumul de dulciuri, la o persoana cu insulinorezistenta (obezitate abdominala) atrage dupa sine dorinta de a consuma si mai multe dulciuri, din cauza intrarii in acest cerc vicios (hiperinsulinism-hipoglicemie).

Se mai descriu dezechilibre ale unor minerale implicate in metabolismul carbohidratilor, ca si cauza a poftei de dulce: Crom, Magneziu, Mangan, Zinc si Vanadiu. Aceste dezechilibre sunt frecvent urmari ale unor alegeri alimentare nesanatoase (fast-food, sucuri, chips-uri, produse de patiserie, etc), in detrimentul fructelor, legumelor, lactatelor, etc, sau dupa diete multiple pentru slabit, incorect conduse. Este paradoxal si hilar in acelasi timp, ca o alimentatie dezechilibrata va atrage dupa sine un dezechilibru si mai mare prin aceste pofte greu de stapanit.

La copii, pofta de dulciuri nu a fost studiata atat de in detaliu ca la adult. Substratul biochimic este evident acelasi, insa mai pot fi luate in discutie si obiceiurile alimentare, folosirea dulciurilor ca si recompense, oglindirea hedonismului alimentar vazut la parinti (daca parintii mananca cu pofta si manifesta o placere deosebita in fata unei prajituri, la fel va face si copilul), iar mai nou, pofta necontrolata de dulciuri intra in discutie asociata cu tulburarea de personalitate bipolara (copilul care face crize greu de stapanit, care suporta greu refuzul, cu rigiditate in gandire). In cadrul sindromului de deficit de atentie-hiperactivitate (ADHD) dulciurile nu au neaparat o legatura cauzala, ci mai degraba potenteaza simptomele datorita fluctuatiilor mari si rapide de glicemie. La acesti copii, este mai intelept ca dulciurile sa fie asociate meselor principale, iar gustarile sa fie cu fructe, lactate, nuci, migdale, etc.

Indiferent de nivelul placerii si dependenta pe care copilul o are pentru dulciuri, este bine sa avem un management al consumului de dulciuri in casa. Un set de reguli de care atat copiii cat si parintii sa fie constienti de importanta respectarii lor. Un dulce o data pe zi, lasand la alegerea copilului care dulce il prefera la momentul respectiv (ciocolata, prajitura, inghetata, clatite, biscuiti, etc) este rational. Nu este intelept sa fie un acces nerestrictiv pentru copii la “sertarul cu dulciuri”.

Nu este o legatura directa intre consumul de dulciuri si debutul diabetului zaharat. Daca insa consumand o cantitate mai mare de dulciuri, coroborat cu o alimentatie nesanatoasa, hipercalorica, sedentarism, predispozitie genetica si un management defectuos al stresului, toate acestea se pot converti intr-un debut de diabet zaharat si mai mult, intreaga patologie metabolica se poate valida (dislipidemie, hipetensiune arteriala, boli cardio-vasculare, obezitate).

Este foarte adevarat ca unii pacienti sunt predispusi catre dependenta de dulciuri, altii mai putin. Unii reusesc sa controleze lucrurile doar cu cateva bucatele de ciocolata, pentru altii acest lucru este imposibil, dulciurile avand valenta de drog. Pentru acestia din urma scaderea in greutate este mai dificila si uneori se pune problema de “totul sau nimic” – adica renuntarea absoluta si permanenta la dulciuri (asemanator cu alcoolicii).

Cunoscand toate aceste lucruri, ar trebui sa se contureze clar ce trebuie sa facem pentru a gestiona dependenta de dulciuri. Primul pas este o alimentatie sanatoasa, cu multe fructe si legume, lactate, carne slaba, nuci, alune, arahide, seminte, oua, etc. si in paralel, limitarea pana la renuntare a alimentelor tip fast-food, patiseriilor, sucurilor, rontaielilor fara valoare nutritiva (sticks-uri, covrigei, chips-uri, etc). Deasemenea, pentru a combate deficientele minerale discutate mai sus, alimentatia trebuie sa fie variata. Al doilea pas este pozitionarea cu intelepciune a momentelor in care consumam dulciuri, de ex. dupa-masa pe la orele 16-17 cand scade nivelul de serotonina, sau strict in momentele in care suntem suparati, obositi, deprimati, fara a ne mai ingadui mici “rasfaturi” in afara acestor momente.  Cantitatea trebuie individualizata in functie de nivelul caloric total propus . Este intelept sa avem o oarecare ritmicitate a meselor, pentru a evita scaderile prea mari de glicemie. Mesele trebuie sa contina toti macronutrientii (protein, glucide, lipide). Obezitatea abdominala trebuie combatuta si adresata corect prin alimentatie hipocalorica si exercitiu fizic si asta nu doar pentru a preveni insulinorezistenta ci si pentru a scadea riscul cardio-vascular care-l aduce talia crescuta.

Dependenta de dulciuri nu este o dovada de slabiciune si nu trebuie privita si judecata ca atare. Sentimentul de vinovatie si de neputinta care insoteste intotdeauna aceste pofte este de prisos si poate fi privit ca o risipa de energie. In spatele acestor pofte este o intreaga constelatie hormonala si un echilibru metabolic care nu este supus si nu poate fi influentat intotdeauna de scoarta cerebrala (vointa). Asa cum nu putem influenta tahicardia care se declanseaza in momentul secretiei de adrenalina, la fel de greu este sa influentam si dependenta de dulce. Doar cunoscand patogenia din spatele ei si intelegand semnalele organismului o putem gestiona.

Articol aparut si in http://www.qbebe.ro/mama/alimentatie/dependenta_de_dulciuri_sfatul_specialistului

Dr. Mădălina Indrie

Medic specialist Diabet, Nutritie si Boli Metabolice

Specialist in Obezitate

Programari: 0725946789 

Bibliografie:

1. Carol Simontacchi, CCN, MS, Mineral Deficiencies And Food Cravings, http://www.diabeteslibrary.org/View.aspx?url=Article819
2. Michael A. Smith, MD, How to Fight Carb Cravings by Boosting Brain Serotonin,
3. William Faloon, Why Aging People Become Depressed, Fatigued, and Overweight, lef.org, apr 2008
4. Qing Yang, Gain weight by “going diet?” Artificial sweeteners and the neurobiology of sugar cravings, Neuroscience 2010, Yale J Biol Med. Jun 2010; 83(2): 101–108.
5. 2003 The American Society for Nutritional Sciences, Sugar and Fat: Cravings and Aversions, Susan Yanovski, Nutr.March 1, 2003 vol. 133 no. 3 835S-837S
6. Doreen Virtue, Ph.D, Food cravings, innerself.org
7. Carbohydrate Cravings, Serotonin and Satiety,Judith Wurtman | February 03, 2011
8. Carbohydrate Cravings in Children With Bipolar Disorder, Demitri Papolos, M.D. and Janice Papolos, feb2005